De unde vin relele în justiţie?

cristi.ciulei 05 Aprilie 2013, 10:37:27 8 comentarii
De unde vin relele în justiţie?

Numărul incompetenţilor strecuraţi în sălile de judecată este atât de mare, iar efectele produse sunt atât de profunde încât îi putem socoti trend-setteri, adică dătători de direcţie

Cu scandalul luării de mită la o instanţă bucureşteană am avut ocazia să vedem două elemente sinistre infiltrate pe înalte scaune judecătoreşti

Oare nu ar trebui, pe lângă pregătirea şcolară, ca un magistrat să dispună de experienţă profesională relevantă dar şi de experienţă de viaţă pentru a ajunge să încline balanţa dreptăţii?!

Avem un sistem care nu funcţionează. Avem oameni corupţi ori nepregătiţi care, pe lângă profesioniştii pe care îi umbresc, lucrează în judecătorii şi tribunale

Andrei Ando
andreiando@gmail.com

Este o criză morală adâncă în justiţie, chiar dacă unora afirmaţia aceasta li se va părea banalitate sau tautologie. Aş spune că este o criză fără precedent, pentru că nici în sistemul mult hulit dinainte de 1990 justiţia nu funcţiona cu derapaje mai serioase decât o face acum.

Criza este determinată de provenienţa magistraţilor şi o incompetenţă crasă a multora dintre ei, dublată de rea credinţă şi de mediocritatea datorată pregătirii precare. Nu vreau să generalizez, pentru că generalizarea este defectul vremurilor noastre, dar numărul incompetenţilor strecuraţi în sălile de judecată este atât de mare, iar efectele produse sunt atât de profunde încât îi putem socoti trend-setteri, adică dătători de direcţie. Veţi spune că nu este incompetenţa atât de mare pe cum sunt influenţele politice care dictează sentinţe în cazuri delicate. În opinia mea poate fi influenţat numai cel slab de înger sau nepregătit profesional, cel care e lipsit de onoarea profesiei – în toate situaţiile, acei indivizi nu ar avea ce să caute într-un sistem în care decid asupra viitorului, a vieţii unor oameni. Problema este că astfel de oameni au acces în funcţii-cheie: iată de unde vin relele în justiţie!

Cu scandalul luării de mită la o instanţă bucureşteană am avut ocazia să vedem două elemente sinistre infiltrate pe înalte scaune judecătoreşti. Le observi şi constaţi că Lombroso chiar a avut dreptate: există un profil fizic al infractorului, la care putem adăuga şi trăsături de caracter incompatibile cu o meserie de o astfel de încărcătură. Că fizicul nu este decisiv în selectarea magistraţilor, e firesc. Pe unul mai rotofei, mai slut, mai scund, mai strofocat aspectul nu îl împiedică să fie vertical, corect şi imparţial. Dar pe o persoană dezechilibrată, da. Cum poate o astfel de individă să pătrundă în sistem şi să ocupe chiar funcţii importante, gata să traficheze dreptatea după interesul propriu şi după bunul plac?! Iată o întrebare a cărei răspuns lasă să se înţeleagă unul dintre motivele crizei...

Mai vedem fâţe abia ieşite din şcoală care judecă procese extrem de grave, iar soluţiile sunt pe măsură (fiecare proces este, până la urmă, grav, pentru că depinde de el soarta unor oameni, însă în unele situaţii prejudicii imense depind de viziunea lipsită de experienţă a judecătorului). Oare nu ar trebui, pe lângă pregătirea şcolară, ca un magistrat să dispună de experienţă profesională relevantă dar şi de experienţă de viaţă pentru a ajunge să încline balanţa dreptăţii?! Iată un alt motiv al crizei din sistem: arderea etapelor de promovare. După examenul de admitere în magistratură (care se spune că nu este la îndemână oricui, deci poate constitui un filtru de selecţie) la o vârstă la care nici nu înţelege mecanismele vieţii, nici nu este competent să judece episoade dramatice de viaţă pentru că nu are încă înţelepciunea care vine odată cu vârsta, judecătorul primeşte în mână un cuţit cu care poate tăia în carne vie, desigur, la modul metaforic. Mai mult – nici măcar nu răspunde pentru deciziile sale, făcând parte dintr-o breaslă privilegiată, probabil singura din România, care nu poate fi trasă la răspundere indiferent de gravitatea greşelii profesionale!

În acest moment al discuţiei se impune deschiderea unei paranteze. Până şi comuniştii au înţeles importanţa criticii şi rolul acesteia de corectare a unor excese sau atitudini nepotrivite. Ei bine, în cazul magistraţilor lucrul acesta nu funcţionează. Nimeni în ţara asta nu are dreptul să le facă observaţie şi nici măcar să îşi spună părerea (negativă) despre o sentinţă. Dacă o fac politicienii – pun presiune pe justiţie; dacă o fac jurnaliştii – influenţează instanţa; dacă o face societatea civilă – este abuzivă. Sunt zeci de mii de români cu studii juridice care au şi expertiză şi experienţă în domeniu şi se crucesc deseori la unele sentinţe de-a dreptul absurde. Judecătorii s-au plasat pe un piedestal de unde privesc în jos cu dispreţ, chiar cu sfidare, cu atitudinea care îl caracterizează pe cel care se simte deasupra tuturor. Ba îţi mai şi răspund că aşa este legea. Dar oare la realizarea legii, domniile lor, prin forurile profesionale, prin judecătorii care au ajuns parlamentari, nu au avut nicio contribuţie?! De ce nu au cerut să fie schimbată, dacă legea este proastă, şi să risipească astfel incorectitudinea? Chiar şi Cezar avea în spatele său un sclav care, atunci când intra triumfal după câte o bătălie sub arcul de triumf, în uralele mulţimii, îl trăgea de mânecă şi îi amintea cu mustrare în glas: „Nu uita că eşti muritor”. Judecătorului român nimeni nu îi poate spune asta. Judecătorul român îşi poate permite să se comporte ca şi cum nu ar fi muritor. Poţi vedea haosul din sistem, te poate îngrozi, dar trebuie să înghiţi găluşca. Altfel te trezeşti cu corul magistraţilor acuzându-te de încălcarea mecanismelor democratice şi a statului de drept. Că democraţia şi statul de drept nu au nicio legătură cu legea tăcerii şi tocmai că garantează libertatea de opinie, pentru domnii judecători şi doamnele judecător asta este un moft. Doar ei decid, să nu uităm, cine ce libertăţi are, iar drepturile cele mai substanţiale, cele mai importante, sunt drepturile lor personale! Iată un al treilea motiv al crizei din sistem: suficienţa şi aroganţa.

La al patrulea capitol putem trece, desigur, pregătirea şcolară. Aici trebuie să avem în vedere seriozitatea şcolii absolvite, calitatea şi exigenţa dascălilor. Jude­că­torii care termină şcoala la apelul de seară apoi pătrund în sistem pe diverse căi numai de ei cunoscute (vorba reclamei, prietenii ştiu de ce...) sunt a patra cauză a crizei justiţiei, o criză de moralitate şi de credibilitate.

Am citit opinia unui avocat care susţinea că justiţia are şi o mare problemă de imagine. Datorită acesteia, este infăţişată distorsionat celor care beneficiază de serviciile ei, mai urâtă şi mai chinuită decât este în realitate. Ceea ce susţine avocatul respectiv că pare a fi incredibil, dar ar putea fi adevărat, este că problemele de imagine şi de comunicare pot avea, la nivelul cel mai larg al opiniei publice, un impact negativ mai mare decât problemele „de fond”.

În ce mă priveşte, cred că nu putem disocia problemele de imagine de cele de fond; există între ele o interdependenţă evidentă. Justiţia nu este diformă şi urâtă doar ca formă. Când clanurile interlope fac legea în oraşe şi mafioţii sunt eliberaţi înainte de termen pentru că rezolvă sudoku, când la munte dispar pădurile una după alta iar acuzaţii nu sunt condamnaţi la închisoare pentru că "nu există intenţia" săvârşirii unor infracţiuni, când ne sfidează infractori care ar trebui să fie după gratii dar sunt puşi în libertate pentru că nu suportă condiţiile de detenţie, când la bugetul de stat se face jaf fără milă iar vinovaţii sunt achitaţi, când criminalii ajung în stradă cu justificarea că nu sunt pericol public dar oameni nevinovaţi înfundă puşcăria, ori se statuează exemple asupra găinarilor, este clar că justiţia are o problemă. Şi nu este o problemă de imagine. Este o problemă de sistem. Avem un sistem care nu funcţionează. Avem oameni corupţi ori nepregătiţi care, pe lângă profesioniştii pe care îi umbresc, lucrează în judecătorii şi tribunale. Sunt oameni care ei înşişi ar trebui să ajungă după gratii.


8 comentarii »

  1. Acest articol nu are comentarii.

Lasa un comentariu »