Miao Village, satul cu 2000 de ani de istorie conservată

Doar spiritul întreprinzător şi inerţia moderată a dezvoltării, accelerate în restul Chinei, au făcut ca locuitorii să se organizeze şi să pregătească programe artistice de bun-venit pentru grupurile mari de turişti, dar şi pentru delegaţiile oficiale

Comunitatea Miao din Xijiang este una dintre cele mai vechi din China: însumează, conform datelor oficiale, 12 sate naturale, 1.200 de familii şi 6.000 de locuitori, fiind astfel una dintre cele mai vechi comunităţi ale Chinei, cu o istorie care începe de la Tribul Chiyou. Străbătând China până în provincia Xijiang, unde este Miao Village, imaginea satelor se derulează repetitiv, aşa că, până la un punct, nimic nu pare ieşit din comun. Pe întinsul platou de la intrarea în satul Miao, bătrânii satului, îmbrăcaţi tradiţional, interpretează un dans hipnotic pe o muzică asurzitoare, ciclică.

Satul îşi vinde cei 2000 de ani de istorie la preţul de 5 yuani - cât costă o călătorie cu „Panda bus”

De altfel, legenda spune că descendeţii celui de-al treilea fiu al lui Chiyou au pus bazele „sistemului cultural” Miao înainte de a se muta în Xijiang, unde au trăit şi au format o comunitate care, vreme îndelungată, a avut propriul sistem de organizare.

Din cauza reliefului abrupt, a conexiunilor dificile cu alte localităţi, tradiţiile şi cultura Miao au rămas conservate până astăzi. Aici desigur, se simte şi mâna guvernului de la Beijing care a sesizat potenţialul turistic al locului şi îl exploatează, dar care are grijă să păstreze elementele care dau farmec şi unicitate locului.

Accesul către Miao Village, satul ascuns printre munţii ca nişte spinări de dromader, se face pe nişte serpentine tăiate printre văi şi pe la poalele munţilor, pe un drum lat cât să încapă două maşini, dar neted cum acasă nu prea ai ocazia să vezi. Străbătând China până în provincia Xijiang, unde este Miao Village, imaginea satelor se derulează repetitiv, aşa că, până la un punct, nimic nu pare ieşit din comun, decât poate micile orezării presărate pe marginea drumului, care colorează peisajul într-un verde mlăştinos. Gândeşti: „Doar broaştele-i lipsesc!”. Şi nu-ţi rămâne decât să urăşti sau să respecţi definitiv micuţul bob alb din farfurie. European fiind, cu siguranţă nu pui atâta preţ pe el cât i s-ar cuveni. Chinezii însă, îl venerează. E pâinea lor. Prima întâlnire cu un localnic a fost în drum spre sat, la una dintre orezării. Cu picioarele afundate în apa rece, de munte, cu spinarea aplecată, părea că mângâie firavele fire care se iţeau de sub perdeaua verde crud. Vremea potrivnică nu le permite locuitorilor din Miao Village să cultive orez decât trei luni pe an. Atunci le cresc veniturile, şi aşa mici.

Sentimentul de autonomie a locului se menţine şi acum când, deşi devenit punct turistic de interes naţional, satul Miao pare rupt de lume. Doar pe o culme de munte, la intrarea în localitate, un steag şi o stemă cu insemnele Partidului Comunist Chinez (PCC) marchează un sediu local al PCC. În afară de el, viaţa pare că decurge în Miao Village ca în urmă cu câteva sute de ani.

Doar spiritul întreprinzător şi inerţia moderată a dezvoltării, accelerate în restul Chinei, au făcut ca locuitorii să se organizeze şi să pregătească programe artistice de bun-venit pentru grupurile mari de turişti, dar şi pentru delegaţiile oficiale. Aşa se face că, pe întinsul platou de la intrarea în satul Miao, bătrânii satului, îmbrăcaţi tradiţional, interpretează un dans hipnotic pe o muzică asurzitoare, ciclică.

În Miao Village, totul este colorat – de la hainele de zi cu zi ale localnicelor al căror păr negru, prins în coc pe vârful capului, se înveseleşte cu o floare mare roşie sau roz, până la costumaţia de ceremonie, şi ea plină de culoare şi de simboluri. Pentru că există peste 100 de ramuri ale comunităţii Miao, este greu de precizat chiar şi pentru autorităţi câte stiluri vestimentare există în cazul lor. Cert este că locul unde se găsesc cele mai multe variante miao se află în Xijiang Miao Village din provincia Guizhou şi nicio altă etnie nu are trecutul istoric conservat în desenele pentru haine, aşa cum au procedat cei din etnia miao.

Vestimentaţia locului, aşa cum a fost ea prezentată de o localnică, este alcătuită dintr-o fustă cu crinolină şi cercuri şi bluză, ambele din mătase şi viu colorate, brodate cu dragoni, fluturi şi plante. Hainele de ceremonie ale femeilor din Miao Village sunt cusute cu argint şi confecţionate din catifea albastră şi reprezintă o haină de lux, un costum de ceremonie pentru fetele de această etnie, aşa că ele învaţă de mici să brodeze şi îşi consacră aproape toţi anii de dinaintea căsătoriei pentru realizarea ei, numită şi „haina de floare”. Articolul vestimentar este brodat cu o minuţiozitate şi împodobit, atât în faţă şi în spate, la mâneci şi la poale, cu numeroase plăcuţe, bobiţe şi clopoţei de argint, cu forme pătrate, dreptunghiulare sau semisferice. Mai mult decât atât, fetele miao necăsătorite poartă la gât lacăte mari, din argint, pe care sunt presate diferite motive cu figuri ca dragoni, lei, peşti, fluturi, flori şi plante precum şi diverse obiecte. Acesta se numeşte „Lacătul de Viaţă Lungă” şi se poartă pentru a le aduce fericire şi noroc, fiind scos abia după căsătorie.

Pentru 10 yuani (aproximativ 5 lei) poţi închiria un astfel de costum, iar pentru alţi 10 yuani poţi primi o poză la minut care riscă însă să se şteargă foarte repede.

Dincolo de peisajul rupt parcă dintr-un film cu luptători chinezi, ceea ce fascinează la satul Miao este tradiţia mesei. Un prânz oferit de un locuitor înstărit, la ceea ce localnicii spun că ar fi unul dintre cele mai bune restaurante de acolo, în realitate o încăpere la etajul unei case, este un adevărat spectacol.

Pe masa lungă, tradiţională etniei Miao, fierb, bolboresesc şi stau cuminţi în vase de pământ sau direct pe plite sub care arde focul, bucate a căror identitate poţi doar să o bănuieşti. Iar, dacă străbaţi drumul pe jos, tăind satul de la sud la nord şi apuci să vezi că pe tarabele comercianţilor zac, în cantităţi uriaşe, broaşte, fazani uscaţi cu trei pene lăsate în coadă, pentru autenticitate, cel mai probabil, dar şi crustacee şi cârnaţi uscaţi şi cam diformi, parcă nu îţi vine să întinzi mâna să duci ceva la gură. Mai bine bei, pentru că, şi în China, băutura leagă prietenii, dezleagă limbi şi deschide perspective.

Însă o masă tradiţională nu poate decât să beneficieze de o băutură tradiţională şi un ritual de ingurgitare pe măsura locului. Regula este următoarea: atâta timp cât gazda cântă şi îţi dă să bei dintr-un mic bol de pământ, te supui şi nu atingi vasul cu mâna. Băutura ţi se toarnă pe gât încontinuu în timp ce gazda intonează un cântec tradiţional miao, într-o limbă arhaică, ce se păstrează doar în astfel de cântece. La final, odată cu sfârşitul cântecului de bun-venit şi bunăstare, se urează tuturor mesenilor tradiţionalul „cambei” („noroc”) şi se bea până la fund vasul în care licăreşte moutai, băutura înţepătoare şi tare, obţinută din orez la finalul unui îndelungat proces de fermentaţie. Moutai este 53% alcool pur şi alunecă uşor

 pe gât, pregătind loc mâncării care se încăpăţânează să te îmbie. Slănină de porc fiartă, ardei iuţi prăjiţi cu mirodenii, arahide, un muşchi de porc uscat – singurul care ţi se pare oarecum cunoscut – o altă fiertură cu carne şi o ciorbă de peşte atât de iute încât a şters ca un burete efectul moutai-ului.

Odată gusturile recalibrate, rămâne perspectiva. Comunitatea Miao nu are nevoie de schimbare. Satul îşi vinde cei 2000 de ani de istorie la preţul de 5 yuani - cât costă o călătorie cu „Panda bus”, autobuzul negru cu galben, pictat cu un dragon în culori tradiţionale care te duce în zona turistică - însă nepreţuită rămâne imaginea unui loc unde domneşte o linişte, nu o fatalitate, mioritică.

Locuitorii din Xijiang Miao Village ştiu că trebuie să îşi păstreze tradiţia pentru a rezista, fiindcă, pentru ei, fericirea este acasă, între munţii ca spinările de dromaderi şi lângă orezăriile care rodesc doar trei luni pe an.