Patru mii de judecători dăm 2 milioane de hotărâri, deci dacă doar zece mii de oameni sunt nemu

cristi.ciulei 13 Februarie 2013, 21:25:44 14 comentarii
Patru mii de judecători dăm 2 milioane de hotărâri, deci dacă doar zece mii de oameni sunt nemu
Cristi Danileţ (CSM): „Patru mii de judecători dăm 2 milioane de hotărâri, deci dacă doar zece mii de oameni sunt nemulţumiţi de noi stăm foarte bine!” (I)

Discutăm cu Cristi Danileţ, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, despre justiţia din România, justiţie care nu este foarte gratulată de către Uniunea Europeană: acea justiţie despre care se spune că ar fi supusă unor presiuni din partea politicienilor şi a presei.

Andrei Ando
andreiando@gmail.com

 Andrei Ando: Aş dori să pornim acestă discuţie de la o noţiune extreme de vehiculată în peisajul public românesc în ultimele luni - aceea de stat de drept. S-a vorbit mult despre statul de drept românesc, original, s-a spus că suntem departe de a fi un stat de drept. Domnule Danileţ, în prima fază a acestei discuţii vă rog să conceptualizăm statul de drept.

Cristi Dănileţ: Eu am auzit prima dată despre acestă sintagmă atunci când eram student, în perioada 1994-1998. Unul dintre primele cursuri care se ţin la Facultatea de Drept este despre statul de drept. Din păcate în România nu am auzit acestă denumire decât de astă-vară cu evenimentele care au zdruncinat sfera politico-juridică a ţării. Statul de drept este acea ţară democrată în care respectă legea, atât cetăţenii obişnuiţi cât şi cei ce emit actul normativ, statul de drept este cel în care atât guvernaţii cât şi cei ce conduc, guvernanţii, respectă legea. Potrivit acestei teorii, nimeni nu este deasupra legii, nici măcar cei care dau legea. Ca să funcţioneze acest stat de drept avem nevoie ca aceia care conduc o ţară să aibă funcţii distributive, adică cei care fac legi să fie separaţi de cei care execută legile şi separaţi de cei care pun în aplicare legea, de aceea avem principiul separaţiei puterilor în stat. Avem puterea legislativă, care în România este Parlamentul, puterea executivă, care în România este preşedintele ţării şi guvernul, avem puterea judecătoarească alcătuită din instanţele de judecată care potrivit Constituţiei înfăptuiesc legea. În ultimii ani puterea judecătoarească este tot mai mult înlocuită de sintagma „judiciară”, pentru că alături de judecători sunt şi procurori, ambele categorii sunt magistraţi, demnitari independenţi imparţiali, cu puterea de a aplica legea. Statul de drept există dacă avem puterea separării puterilor în stat. Dacă avem sau nu puterea separării puterilor în Romănia, putem vorbi foarte mult şi foarte tragic! Sunt situaţii în care puterea judecătoarească nu este lăsată să îşi îndeplinească atribuţiile, alte situaţii când există presiuni enorme cu scopul de a deturna judecătorii şi procurorii de la înfăptuirea unui act de justiţie corect şi alte situaţii când Executivul şi Legistativul se suprapun sau se înlocuiesc unele pe altele. Dacă ar fi să vă expun o situaţie de imixtiune în justiţie din partea politicului v-aş spune că este acea situaţie care este numită „imunitate parlamentară”.

 A.A: Spuneţi că statul de drept este acel stat în care nimeni nu este deasupra legii. Aţi simţit că în România avem persoane care se plasează deasupra legii?


C.D: Acum ar fi momentul să vă spun dacă în România a avut sau nu loc o reformă a justiţiei, că până la urmă întrebarea dumneavoastră are legătură cu eficienţa justiţiei. Vă spun că de când sunt eu judecător, din 1998, am trecut prin mai multe reforme ale justiţiei, avem parte de cu totul altă justiţie de care aveam parte în urmă cu zece ani. Sub presiunea Uniunii Europene statul român este obligat să implementeze anumite reguli externe, reguli europene pentru separarea puterilor în stat, pentru eficienţa justiţiei, pentru încurajarea procurorilor şi judecătorilor să aplice în mod corect legea. S-a ajuns la o justiţie în care, în primul rând în dosarele care se instrumentează şi care rămân în aceste zile definitive, persoanele care nu erau urmăribile înainte de 2004-2005, sunt sancţionate astăzi, de exemplu pentru abuzul pe care l-au săvârşit.
A.A: Cum adică nu erau urmăribile?

C.D: Haideţi să vedem dacă înainte de 2004 avem cazuri de mare corupţie! Câte cazuri cunoaştem?

A.A: Domnul Bivolaru, dacă nu mă înşel.

C.D: Da, unul! Ce s-a întâmplat după 2004-2005? Avem peste 1500 de inculpaţi trimiţi în judecată, între 2004-2012, infractori condamnaţi de instanţele din România pentru corupţie. La nivel înalt avem parlamentari, guvernanţi, magistraţi de la Înalta Curte, procurori de la Parchetul General care au primit condamnări că au săvârşit anumite fapte. Aceste documente sunt instrumenate fără niciun fel de oprelişte! Nu puteam spune înainte de 2004 că avem o justiţie care e făcută să fie corectă, că judecătorii indiferent de persoana din faţa lor aplică legea corect.

 A.A: Domnule Danileţ, dar aceşti judecători eficienţi nu sunt aceiaşi care judecau şi înainte de 2004?! Ce s-a schimbat în modul lor de lucru, în atitudinea lor?


 C.D: Au dobândit independenţa! O parte din judecători sunt într-adevăr noi, pentru că imediat după 2004 o mare parte a foştilor procurori şi judecători s-au pensionat pentru că li s-a dat o pensie de serviciu înaltă şi au plecat din sistem. Unii erau erau deja de 25 de ani, de 30 de ani, de 40 de ani în justiţia română, oameni formaţi într-un regim comunist cu o altă mentalitate, unii dintre ei nici nu mai puneau mâinile pe cărţi să vadă noile modificări. În al doilea rând cariera magistraţilor s-a separat total de sfera politică. Până în 2004 toţi procurorii erau numiţi la recomandarea justiţiei, toţi şefii din România la instanţe sau la parchete erau numiţi la propunerea Ministrului Justiţiei. Judecătorii Curţii Supreme aveau un mandat limitat doar la şase ani. Atunci puteau să facă pe plac, spunem noi, puterii de atunci, să poată prinde un nou mandat. Toţi magistraţii din România erau urmăriţi printr-un serviciu secret al Ministerului Justiţiei, care ancheta judecători şi procurori. CSM nici nu exista, era un apendice, acolo, în cadrul unei direcţii de resurse umane a Ministerului Justiţiei. Dacă până în 2003-2004 totul trecea pe la Ministerul Justiţiei, pe la Guvern, pe la preşedintele ţării din 2004 CSM a devenit funcţional separat. Din ianuarie 2005 justiţia se autoguvernează. Ca să primim magistraţi noi, CSM, ne ocupăm de recrutarea lor şi îi primim prin Institutul de Magistratură unde îi pregătim. Ca să promovăm magistraţii în funcţii superioare noi organizăm concurs, ca să numim magistraţi în funcţii de conducere se organizează tot concurs, ca să-i promovăm în Înalta Curte se organizează tot concurs. Mandatul la Înalta Curte este până la vârsta de pensionare, nu mai este nimic legat de politic, cu trei excepţii, numirea preşedintelui Înaltei Curţi care o face preşedintele ţării la propunerea CSM, numirea procurorului general al României şi a şefului DNA, în care ministrul Justiţiei este implicat cu o propunere pe care o face, trece pe la CSM pentru un aviz şi preşedintele ţării decide. Dacă se acordă o importanţă foarte mare CSM, ca organism profesional care cunoaşte foarte bine cariera, trecutul, dosarul personal al procurorilor şi al judecătorilor, în timp se va acorda şi eficienţa formală. Atunci practic preşedintele statului şi ministrul Justiţiei nu vor putea fi decât formal implicaţi în acestă procedură. În rest asupra CSM trebuie să stea greutatea numirii persoanelor de la vârf!

14 comentarii »

  1. Acest articol nu are comentarii.

Lasa un comentariu »